Dress me like her. Paint my face so i look more like her. Look at me like you’d look at her. Love me like you’d love her…
She isn’t real…
I can’t make her real…
She’s so much better than me. So much better than anyone else…
I can understand why love her more. Everybody loves her more. She’s perfect, isn’t she?
Illusion. Beautiful. Illusion. Perfect. Illusion. Lie. Illusion.
I wish i was more like her.
Rece. Afara e rece. Si inauntru e rece.
Incalzeste-ma.
Nu-i vina mea ca am mainile reci de cand ma stiu…
Nu sunt chiar asa de rece…nu?
Iarta-ma. Nu vreau sa fiu. Urasc frigul. Nu vreau sa ma urasc si pe mine…
I should have my head examined again…
Prea multe idei de-o data. Nu-i asa ca e neplacut sa ai atatea idei in cap, dar sa nu stii cu care sa incepi? Vin asa de-a valma, o idee, inca o idee, inca una etc. Nu ma lasa impace. Si partea proasta e ca nu stiu cum sa incep cu nici una dintre ele. Nu gasesc nici o introducere pt nici una. Si urasc sa incep cu mijlocul sau cu sfarsitul. Prefer sa nu incep deloc.
Do you have any peanut butter?
Iar scriu fara sa stiu de ce, si iar nu vreau sa ma opresc. Mi se intampla cam des in ultima vreme…Nu stiu cat de bine e asta. Sau este? Sau nu…Nu stiu. Sau stiu? N-am idee. Intelegi ceva? Nici eu.
You’re not Death. You’re just a kid in a suit.
De ce nu ar putea fi moarte un pusti intr-un costum? De ce trebuie sa fie un barbat imbracat in negru cu o coasa? Mai de graba ar parea ca un om obisnuit, nu? Asa s-ar putea face neobservata. Asa am privi-o in ochi zilnic fara sa stim. Asa ar putea sta langa noi la metrou sau ar trece pe langa noi pe strada. Asa ar face parte din viata noastra zilnic. Desi deja face parte. Doar ca noi trecem pe langa ea fara sa ne dam seama. Neplacut, nu?
It’s hard to let go, isn’t it?
Yes it is, Bill.
Well that’s life. What can I tell you?
Da, sunt obsedata de cateva zile de Meet Joe Black. Poate pentru ca l-am vazut de vreo 5 ori in ultimele 2 luni. Mi se pare un film perfect din toate punctele de vedere. Ma fascineaza, ma intristeaza si ma face sa zambesc, toate in acelasi timp.
Viata-i asa de frumoasa, incat si moartea se indragosteste de ea…
Celulele mele nervoase sunt pe cale sa devina celule furioase.
Nu mai am rabdare. Nu mai am chef. Mi-e sila. Vreau sa se termine. Vreau sa vina vara…
I love summer.
Atata stres, pentru nimic…
Toti ma enerveaza. Toti s-au schimbat. Sau poate m-am schimbat doar eu. Poate…
Poate e un cuvant tare enervant, nu? Poate.
Iar nu am logica. Daca ar fi sa ma incadrez intr-un stil, probabil ar fi dadaismul. Poate. Dar prefer sa-mi invetez un stil doar al meu. De ce sa incerc sa scriu ca altii? De ce sa trebuiasca sa respect niste tipare? Niciodata nu mi-a placut sa respect regulile…
Celule furioase. Nu-i asa ca suna dragut?
Mie-mi place.
Celulele mele furioase sunt mereu incordate. Mereu trebuie sa ma deranjeze cineva sau ceva. Ma rog, aproape mereu.
Nu sunt o persoana asa pretentioasa, nu? Chiar cer asa multe chestii? Poate…
iar cuvantul asta nesuferit…
Uite-te atent la tine. Uite-te foarte atent. Iti place ce vezi?
Nu…
Pentru ca din partea in care stai tu, oglinda e murdara. Daca as sta in locul meu, ai vedea mai clar si mai bine. Si te-ai place.
Eu vad mai bine ca tine. Mai bine ca restul. De ce? Pentru ca eu am vazut toate lucrurile pe care altii nu le vad. Lucruri pe care nici macar tu nu le vezi. Lucruri pe care ori nu vrei, ori nu le poti vedea. Sunt subiectiva? Poate. Dar chiar conteaza subiectivitatea sau obiectivitatea in aceasta privinta? Probabil ca da. Dar mie-mi place ce vad. Si asta e tot ce conteaza. Nu?
Am pofta sa scriu astazi. Sa scriu pana-mi tocesc degetele. Nu neaparat ceva coerent, in ideea de a transmite un anumit mesaj. Pur si simplu sa scriu ce-mi trece prin cap…Daca as fi eu oglinda ta, probabil ca ai fi cel mai narcisit om in viata. Mi-ar place sa fiu oglinda ta. Nu in ideea ca te-as transforma intr-un om narcisist, ci pentru ca ai putea intelege la ce ma refer cand iti spun lucrurile astea. Ai intelege de ce simt ceea ce simt. Si ai stii ca nu vorbesc doar de dragul de a vorbi…
Mi-ar place tare mult sa fiu oglinda ta…
Cuvintele sunt facute in asa fel incat sa le uitam insemnatatea. Le folosim asa de des incat uitam ce inseamna ele, incat isi pierd intelesul, si devin niste simple cuvinte. Repetarea lor obsesiva duce la pierdera sensului. Asta e o prostie. Ce idee idioata. Cum sa-si piarda ceva sensul pentru ca e prea folosit? Ridicol. Cu cat e mai folosit, cu atat devine mai important. Sensul se pierde pentru ca lumea uita si foloseste acel cuvant in badjocura. Obsesia sporeste sensul. Obsesia sporeste orice. Face totul mai intens, mai pretios.
Ce incerc sa zic? Incerc sa zic ceva? Nu mai stiu. Am uitat ce am vrut sa spun. Vroiam sa spun ceva? N-am idee. Sau am? Nu stiu de ce continui sa tastez. Ar trebui sa ma opresc, doar ca simt ca mai am ceva de spus…
Hai sa luam cuvantul “iubire”, spre exemplu. Repetarea lui obsesiva duce la pierderea intelesului? Cand spui cuiva ca-l iubesti in mod obsesiv, nu duce la pierderea sentimentului, ci la sporirea lui. Pentru ca de fiecare data cand rostesti acel cuvant, capata mai multa insemnatate.
Nu am idee incotro ma indrept. Cred ca de fapt stau pe loc. Nu vreau sa merg in nici o directie. Am obosit sa alerg in dreapta si stanga. Trebuie oare ca totul sa aiba un scop? Si daca da, ar trebui sa ne intereseze modalitatea prin care am putea sa-l atingem, nu scopul in sine. Scopul e capatul drumului. Nu e nimic incitant. Drumul ca sa ajungi acolo e ala care conteaza.
Are logica ce zic? Probabil ca nu. Ar trebui sa ma opresc din tastat dar nu reusesc. Degetele mele se misca singure. Incerc sa spun ceva, dar nu stiu ce. Incerc? Eu cred ca da. Altfel m-as opri. Sau nu? Poate scriu de dragul de a umple spatiile goale. Sau nu? Am uitat de ce am inceput sa scriu. Si aveam ideea asa clar in mintea mea. Am pierdut-o pe drum. Si nu vreau sa ma intorc dupa ea. De ce? Pentru ca nu-mi place sa ma intorc in trecut. Imi place sa traiesc in prezent, sa ma bucur de ce am. Nu ma gandesc la ce a fost. Pentru ca a fost. Nu mai este. De ce sa ma gandesc la ceva ce s-a terminat, ceva ce nu se intampla acum? Normal ca nu ma izolez complet de trecutul meu, geniule. Face parte din mine. Dar nu traiesc in el. Am trait in el atunci. Acum traiesc in prezent. Intelegi?
…
Nici macar nu esti atent/a la mine, nu?
Lumea e plina de filme. Unele bune, altele nu asa de bune, altele deloc bune. Sute de povesti spuse si respuse in sute de forme diferite. La urma urmei, toate povestile sunt la fel. Toate au acelasi tipar pe care-l urmaresc. Si totusi, sunt atat de diferite. Desigur, aici nu ma refer la acele fimle tipicare care sunt exact la fel, acele cliseuri de care lumea pare sa nu se mai sature. Ma refer la acele povesti, care desi se aseamana din mai multe puncte de vedere, sunt unice si aduc o gura de aer proaspat. Acele filme care te fac sa zambesti, sa plangi si te emotioneaza de fiecare data cand le vezi. Acele filme in care te regasesti intr-unul din personaje, sau in care iti regasesti povestea vietii. Acele filme de care nu te poti satura…
Fiind o persoana destul de sensibila sunt mai usor de impresionat decat altii de unele filme. Poate chiar prea sensibila…
Dar asta-i lista mea de filme preferate, pe care le pot vedea de zeci de ori fara sa ma plictiseasca si care ma emotioneaza de fiecare data la fel de tare :
7.Charlie And The Chocolate Factory
9.I Am Sam
Update : Am uitat sa mentionez, spre rusinea mea, de primul, de fapt de primele, film/e de care am fost obsedata si fascinata o foarte lunga perioada de timp, si inca sunt, si anume Triologia Lord Of The Rings.
I’m starting to have trouble sleeping. This can’t be good…
I’m staring to feel more scared than i ever was. This can’t be good…
I can’t hate anymore. Maybe that’s good…
I want to hate. But hate isn’t good…
Hate consumes us. And that isn’t good…
I have too many dark and twisted thoughts in my mind. That can’t be good…
I don’t like my mind. I know that’s not good…
I have too many questions. Is that good…?
I’m not sure of many things anymore. That can’t be good…
Sunt obsedata de o melodie. Sunt obsedata rau de tot. Mereu fac cate o obsesie pt o melodie. Aproape in fiecare saptamana am alta obsesie. Ma enervez cand am astfel de obsesii pentru ca nu pot sa mai ascult nimic altceva. Acum o saptamna eram obsedata de Cage-I never knew you. Acum sunt obsedata de Marilyn Manson-Running to the Edge of the World, varianta acustica. Varianta originala ma enerveaza. Nu’mi place cum suna. Asta suna mai pura, mai sincera. Si versurile ma dau gata de fiecare data.
Remember when I took yo up to the top of hill? We had our knives drawn They were as sharp as we were in our love“As sharp as we were in love”…
Ar fi niste cutite mortale cu siguranta. Am incercat sa-mi dau seama de ce cei doi aveau cutitele scoase. Variantele care mi-au venit in minte sunt foarte multe. Dar cea care a ramas in mintea mea a fost asta : cutitele, adica dragostea lor, sunt arma lor impotriva tuturor celor care vor sa-i raneasca. Dragostea e mai puterinca decat orice altceva…
If God crossed us, we’d take all his drugs, burn his money and his house down, and wait for the fire to spread…mai puternica decat insusi Dumnezeu…
But sometimes hate is not enough to turn this all to ashes…mai puternica decat ura…
Together as one, against all others Break all of our wings to make sure it crashes…singurul lucru de care ai nevoie cateodata.
Versurile mai continua dar astea mi se par mie cele mai frumoase, si m’au atins foarte mult.
Nu sunt mare fana Marilyn Manson, si nici nu-i cunosc melodiile asa de bine, dar asta este in mod cert melodia mea preferata de la el, si va ramane una dintre melodiile mele preferate vreodata mult timp de acum incolo.
